Ștefan Szobotka (1949-2013)

Istvan SzobotkaA plecat dintre noi….

Cu mulți ani în urmă, remarcam pe băncile din față ale amfiteatrului chipul unui student cu ochii vii și glasul mereu întrebător. O curiozitate nativă și un interes vădit față de provocările naturii. Îl interesa, în primul rând, tot ce era legat de ape, de mări și de oceane. Punea întrebări și căuta răspunsuri!

I-am oferit pentru lucrarea de licență un subiect despre formațiuni vechi, cărate de ape învolburate. A finalizat un studiu de excepție.

Mai târziu, visul lui dintotdeauna: să devină cercetător într-o expediție oceanografică pentru studiul sedimentelor din adâncuri. S-a înfăptuit! A participat la o aventură în Oceanul Pacific, traversând Atlanticul și Canalul Panama. Apoi…nodulii polimetalici au făcut obiectul tezei lui de doctorat pe care a promovat-o cu magna cum laudae.

Numele lui a fost Ștefan Szobotka. Eu îi spuneam Istavan – ca-n familia pentru care a făcut multe sacrificii – și mi-a devenit prieten de suflet și model de probitate și seriozitate, de inteligență și tenacitate, de interlocutor cultivat și partener fidel, de muncitor cu o modestie rara…un model pentru multe generații care i-au urmat.

Și, iată, că vestea nemiloasă a venit. István nu mai este.

La catafalcul lui s-au strâns prietenii, pentru că István a știut să și-i facă, dar și să fie prieten. Au curs lacrimi și s-au refăcut istorii: cu István pe teren, un partener desăvârșit, alături de efortul de a despica pietrele, dorința lui de a le înțelege, coleg într-un proiect cu dead-line-uri severe, grija lui de a finaliza totul la timp, cu rigorile științifice, de la care nu a abdicat niciodată; în atmosfera clar-obscură a unei “cafenele” depăna amintiri, vorbea despre călătoriile lui în Mexic și Papua-Noua Guinee și trecea ușor la filozofie și artă – un rafinat observator al penelurilor desăvârșite, refuza talk-show-urile și interminabilele lor divagații spre nimic; din fundal aștepta refrenele unei muzici bune; într-un fel era și un coseur.

Trecuse de 60 de ani, iar dialogul dintre noi era mereu viu: o provocare, o sursă de inspirație. Știam că în tenebrele sale se lupta cu boala. Nu și-a exteriorizat niciodată suferința și a continuat să gândească proiecte de viitor. L-am apreciat mult și pentru optimismul său, pentru modul discret în care se lupta cu suferința și o boală nemiloasă ni l-a răpus sub  ochii și mâinile neputincioase ale lui Costin. El ne-a dat vestea incredibilă și ne-a transferat durerea ce-o simțim: Istvan nu mai este!

Regretele noastre nu ni-l readuc, dar memoria noastră îl va reține așa cum a fost mereu: un model, un etalon – cum îi plăcea să spună, un reper, pentru că un  profesor așa vrea să-și vadă elevii săi din elită.

Nu-l  uităm, desigur, acum când focul lui Prometeu i-a ars trupul și nici când Neptun, în curând, îi va prelua cenușa, așa cum și-a dorit. O reîntoarcere în spuma apelor, în veșnicia sedimentelor ce se adună. Dumnezeu să-l odihnească, acolo, în străfunduri…

27 mai 2013
Cu sentimentul unei grele pierderi,
Pipo, profesorul lui de Sedimentologie